Șase trăsături sunt comune tuturor formelor de psihoterapie:
O relaţie intensă, încărcată emoţional, de încredere, cu o persoană care oferă ajutor, şi adesea cu participarea unui grup;
Un raţionament, un mit, care include explicarea cauzelor distresului pacientului şi o metodă de ameliorare a distresului. Pentru a fi eficient, mitul terapeutic trebuie să fie compatibil cu vederea culturală despre lume a pacientului şi terapeutului. Ipoteza că toate bolile mentale sunt tratabile prin mijloace psihologice şi sunt produsul experienţelor de viaţă din copilărie este o ipoteză potrivită în SUA şi Europa. Dar o psihoterapie bazată pe o asemenea ipoteză nu este eficace pentru pacienţii provenind din culturi în care boala mentală este atribuită posesiei de către spirite. Deşi multe raţionamente ale psihoterapiei vestice nu invocă forţele supranaturale, ele seamănă cu miturile primitive, prin faptul că nu sunt dărâmate de insuccesele terapeutice. Ca şi miturile, ele nu pot fi subiect de dezaprobare.
Frank (1971) spunea despre un psihoterapeut în formare că ar fi afirmat: „Chiar dacă pacientul nu se însănătoşeşte, totuşi ştii că faci bine ceea ce faci.” Infailibilitatea teoriei protejează stima de sine a terapeutului atunci când are un eşec terapeutic. Terapeuţii din mediul academic par mai compatibili să pună sub semnul întrebării propriile teorii comparativ cu terapeuţii din practica privată, probabil datorită faptului că identificarea de grup este cu universitatea, şi stima lor de sine depinde în primul rând de recunoaşterea academică şi de abilităţile de cercetare, şi nu atât de terapie.
Un raţionament terapeutic, o teorie, furnizează o schemă conceptuală pentru a încadra cumva simptomele pacientului. Deoarece adesea pacientul nu poate conferi un sens simptomelor sale, faptul că le putem denumi şi încadra într-o conceptualizare ierarhică poate linişti pacientul. Primul pas spre a dobândi controlul asupra unui fenomen este acela de a-i da un nume.
Tehnicile bazate pe o anumită teorie servesc ca vehicul pentru a transmite influenţa terapeutului. Se pare că contează în primul rând funcţiile raţionamentului şi ale tehnicii, şi nu atât conţinutul sau forma specifică a acestuia.
Furnizarea de noi informaţii privitoare la natura şi sursa problemelor pacientului şi asupra alternativelor posibile de a le gestiona. Mare parte din aceste informaţii sunt probabil obţinute prin auto-descoperire, dar o parte provin de la terapeut sau de la membrii grupului (în terapia de grup). Aceste informaţii sunt folosite de pacient ca sursă de cunoştinţe. În orice caz, informaţiile sunt în mod tipic formulate în termeni de raţionament terapeutic.
Întărirea expectanţelor pacientului că va primi ajutor, prin intermediul calităţilor personale ale terapeutului, calităţi întărite de statutul său în societate şi de cadrul în care îşi desfăşoară activitatea. Terapeuţii cu experienţă întăresc explicit expectanţele pacienţilor şi le ajustează programului terapeutic, încă de la prima întâlnire. În ciuda convingerii că eficacitatea terapiilor comportamentale depinde în primul rând de anumite tehnici specifice, terapeuţii comportamentali cu experienţă recunosc că întărirea speranţelor pacientului este de asemenea importantă şi se străduie să o obţină. Un studiu în care a fost observată munca a doi terapeuţi comportamentali de frunte arată că aceşti terapeuţi foloseau o multitudine de sugestii pe parcursul terapiei. Explicarea experienţelor terapeutice încununate de succes, ceea ce întăreşte şi mai mult speranţele pacientului şi îi îmbunătăţeşte competenţa interpersonală, capacitatea şi senzaţia de control.
Facilitarea exprimării emoţionale, care pare să fie o condiţie premergătoare pentru orice schimbări atitudinale şi comportamentale.
Comments are closed