Teoria ataşamentului are 10 puncte – cheie :
Ataşamentul este o forţă motivantă intrinsecă.Contactul şi menţinerea contactului cu alte persoane este un principiu motivant primar intrisec, pe tot parcursul vieţii.
Dependenţa de tip sigur este complementară autonomiei. Comform cu teoria ataşamentului nu există niciodată o independenţă totală faţă de ceilalţi, aşa cum nu există supra-dependenţă (Brethoveton şi Munholand, 1998). Există doar dependenţă eficace sau ineficace. Dependenţa de tip sigur promovează autonomia şi încrederea în sine. Sănătatea înseamnă independenţă.
Ataşamentul oferă un „port sigur” esenţial. Contactul cu figurile de ataşament este un mecanism de supravieţuire intrinsec. Prezenţa unei figuri de ataşament, care de obicei înseamnă părinţi, copii, soţi şi iubiţi, asigură confortul şi securitatea, în timp ce percepţia inaccesibilităţii lor provoacă distres. Apropierea de cei iubiţi calmează sistemul nervos (Schore, 1994).
Ataşamentul oferă o bază sigură. Ataşamentul de tip sigur oferă o bază sigură din care persoana poate explora universul şi poate răspunde în mod mai adaptiv la mediu. Prezenţa unei asemenea baze încurajează explorarea şi deshiderea cognitivă spre noi informaţii (Mikulincer, 1997). Ea promoveează încrederea necesară pentru a risca, a învăţa şi a analiza conntinuu modelele sinelui, ale altora şi ale lumii.
Accesibilitatea emoţională şi responsivitatea duce la construirea de legături. În general emoţiile activează şi organizează comportamentul de ataşament. Mai specific, blocurile de construcţie ale legăturilor sigure sunt accesibilitatea emoţională şi responsivitatea. Figura de ataşament poate fi de exemplu fizic prezentă dar emoţional absentă. Distresul de separare rezultă în urma evaluării inaccesibilităţii figurii de ataşament. Angajamentul emoţional este crucial, ca şi încrederea că acest angajament va fi prezent la nevoie. În termeni de ataşament, orice răspuns, chiar şi furia, este mai bun decât lipsa de răspuns.
Teama şi nesiguranţa activează nevoile de ataşament. Atunci când individul este ameninţat, fie de evenimente traumatice fie de orice ameninţare a securităţii legăturii de ataşament apare o afectivitate puternică şi creşte mai mult nevoia de alinare şi ataşament. Astfel sunt activate comportamentele de ataşament, cum este căutarea apropierii. Ataşamentul faţă de persoanele –cheie este „principala noastră protecţie împotriva sentimentelor de neajutorare şi lipsa de sens” (Mc Farlane şi Van der Kolk, 1996).
Procesul de distres de separare este predictibil. Dacă comportamentul de ataşament nu reuşeşte să evoce responsivitatea şi contactul din partea figurii de ataşament atunci apare un proces prototip de proteste furioase, agăţare, depresie şi disperare. Depresia este un răspuns natural la pierderea legăturii. Bowlby spunea că furia în relaţiile apropiate este adesea o încercare de a lua contact cu o figură de ataşament inaccesibilă şi este diferită de furia de speranţă şi furia de disperare, care devine disperată şi constrângătoare. În relaţiile de tip sigur protestul la inaccesibilitate este recunoscut şi acceptat.
Pot fi identificate un număr finit de forme nesigure de implicare. Modalităţile prin care oamenii pot gestiona lipsa de responsivitate a figurilor de ataşament sunt limitate. Răspunsurile de ataşament sunt limitate. Răspunsurile de ataşament tind să fie organizate pe două dimensiuni : anxietate şi evitate (Fraley şi Walter, 1998). Atunci când legătura cu cealaltă persoană este ameninţată, dar nu este încă ruptă, sistemul de ataşament poate fi hiperactivat, comportamentele de ataşament sunt crescute şi intense: agăţarea anxioasă, convingere, încercări agresive de control. A doua strategie de gestionare a lipsei angajarii emoţionale sigure este aceea de dezactivare a sistemului de ataşament şi suprimare a nevoilor de ataşament. Modalităţile cele mai obişnuite de realizare sunt centrarea obsesivă pe sarcini şi limitare sau evitarea distresului.
Adulţii cu ataşament anxios par să trăiască separarea de figura de ataşament ca fiind o catastrofă care seamănă cu moartea, în timp ce adulţii cu ataşament mai sigur sunt mai deschişi la informaţii noi şi au capacitatea de a-şi revizui concepţiile în relaţie, de asemenea fiind capabili să caute în mod mai eficient reasigurarea. Partenerii anxioşi sunt mai înclinaţi spre furie puternică, în timp ce evitanţii par să experenţieze o ostiltate intensă şi să atribuie această ostilitate partenerilor lor. Mai mult, partenerii evitanţi tind să devină ostili atunci când celălalt partener exprimă sau caută suport. O altă caracteristică a partenerilor evitanţi este aceea că sunt mai înclinaţi spre anxietate (Bremen şi Shaver, 1995 şi Mikulincer, 2002). În general anxietatea şi evitarea predispun spre o atitudine hipervigilentă rigidă în ce priveşte noutatea şi incertitudinea.
Ataşamentul implică modele de lucru ale sinelui şi altora. Ne definim pe noi înşine în contextul celor mai intime relaţii pe care le avem. Strategiile de ataşament reflectă felul în care procesăm şi gestionăm emoţiile. Unii parteneri catastrofează şi se plâng atunci când se simt rejectaţi, în timp ce alţii se închid în tăcere zile la rând. În aceste tipare de răspuns intervine conţinutul cognitiv al reprezentărilor despre sine şi despre ceilalţi. Ataşamentul de tip sigur se caracterizează printr-un model al sinelui care este demn de dragoste şi grijă, de încredere şi competent; cercetările arată că ataşamentul de tip sigur este asociat cu o mai mare eficacitate a sinelui (Mikulincer, 1995). Oamenii cu ataşament de tip sigur cred că ceilalţi sunt responsivi atunci când au nevoie şi că se pot baza pe alţii, care sunt demni de încredere. Aceste modele ale sinelui şi altora devin expectanţe şi inclinaţii care vor deveni parte din noua relaţie. Acestea nu sunt scheme cognitive uni-dimensionale, ele sunt mai degrabă scenarii (scripturi) procedurale pentru crearea relaţiilor şi modalităţilor de procesare a informaţiei referitoare la ataşament.
10 Izolarea şi pierderea sunt inerent traumatice. Ataşamentul este în primul rând o teorie a traumei, explicând trauma deprivării, pierderii, rejecţiei şi abandonului.
Atât în relaţia copilului cu părintele cât şi în relaţia romantică dintre doi adulţi există dorinţa de atenţie, responsivitate emoţională şi interes reciproc. Copilul sau adultul se simte mai în siguranţă şi mai sigur pe sine, astfel mai capabil să se descurce cu evenimente stresante dacă cealalaltă persoană este percepută ca fiind la îndemână şi o persoană de care se poate depinde.
Ambele tipuri de relaţie se caracterizează prin căutarea contactului şi nivele înalte de contact fizic. La orice vârstă există distres în caz de separare şi pierdere a figurii de ataşament, precum şi teama de separare.
Ataşamentul adult tinde însă să fie diferit de cel de tip părinte – copil în trei feluri:
relaţiile de dragoste adulte sunt mai reprezentaţionale: adulţii găsesc mai uşor să poarte în minte persoana iubită şi să folosească această reprezentare pentru alinare şi reasigurare
relaţiile adulte sunt mai sexuale: sexualitatea este în acelaşi timp un comportament de ataşament şi un comportament de căutare a orgasmului sau reproducerii. Hormonul oxitocină este eliberat atât în timpul alăptării copilului, cât şi al orgasmului sexual. În acest context este intresant de notat că prostituatele, pentru care sexul este o afecere raţională, refuză în mod obişnuit să sărute sau să aibă contact direct al feţei cu clienţii lor;
relaţiile adulte sunt de natură mai reciprocă: de la părinte se aşteaptă să preia conducerea şi să recadreze relaţia de ataşament cu copilul, în timp ce partenerii adulţi se aşteaptă ca aceasta să fie un proces reciproc.
Legăturile de tip adult necesită mai mult timp ca să se dezvolte de la stadiul de prietenie la acela al legăturii emoţionale a ataşamentului şi unii teoreticieni sugerează că relaţiile adulte cu durata mai mare de doi ani are şanse mai mari să prezinte trăsături de ataşament (Hazan şi Zeifaman, 1999).
Atasamentul si intimitatea
Separarea de o persoană de ataşament primar, fie părinte, fie partener romantic, este un eveniment stresant pentru persoanele de orice vârstă. Separarea duce la anxietate şi activează o serie de răspunsuri comportamentale a căror funcţie este de a restabili contactul cu persoana de ataşament. Totuşi, separarea nu are asemenea efecte asupra unor persoane. Unele persoane încearcă să îşi dezactiveze sistemul de ataşament exact atunci când comportamentul de ataşament ar fi cel mai adaptiv, şi anume atunci când există o ameninţare la adresa securităţii sau stabilităţii relaţiei.
Adulţii evitanţi caută mai puţin să aibă contact cu partenerul înainte de o separare pe termen lung, comparativ cu alte persoane. Absenţa relativă a comportamentului de ataşament poate fi rezultatul unor încercări deliberate de a se ascunde sau a suprima distres-ul.
Există patru stiluri principale de ataşament la adult :
Ataşamentul sigur, în care adultul are credinţe pozitive legate de sine şi de disponibilitatea şi responsivitatea celor apropiaţi.
Ataşamentul temător – evitant, în care adultul are sentimente de valoare scăzută a sinelui, o stimă de sine scăzută, şi expectanţe negative legat de disponibilitatea şi responsivitatea altora.
Ataşamentul preocupat, în care adultul este hipervigilent legat de ataşament şi în general simte că ceilalţi nu au investit în el în aceeaşi manieră în care el a investit în ceilalţi.
Ataşamentul evitant, în care adultul neagă importanţa relaţiilor apropiate şi este implicat în propria independenţă.
Adulţii cu ataşament preocupat au un nivel crescut la anxietate în relaţii, tind să fie sensibili la posibilitatea de separare sau rejet, şi au reacţii emoţionale şi comportamentale puternice la separare şi pirdere. Au tendinţa de a căuta contactul şi sprijinul partenerului înaintea unei perioade mai lungi de separare.
Adulţii cu ataşament evitant se angajează puţin în căutarea contactului sau alte comportamente de păstrare a relaţiei.
O reacţie comună la evenimentele neplăcute, mai ales separarea şi pierderea, este încercarea de suprimare a gândurilor şi sentimentelor asociate lor. Dar cercetările asupra suprimării emoţionale şi cognitive arată că suprimarea duce în general la o excitaţie psihologică crescută şi vigilenţă crescută legată tocmeai de ideea pe care persoana încearcă să o suprime
Comments are closed